Matei 25:14-46 | Itinerar Biblic | Episodul 97

Itinerar Biblic

Stimați ascultători, dacă sunteți pe recepție, dacă ne reîntâlnim pe calea undelor, înseamnă că ceea ce tocmai analizăm este încă în viitor – adică nu s-a produs deocamdată revenirea Fiului omului – temă centrală a ultimelor discuții ale Domnului Isus cu ucenicii, înaintea patimilor și morții Sale. Nu știu dacă vă pare bine sau nu ca n-a venit ceasul, dar dacă nu s-a-ntâmplat, să fim convinși că Domnul nostru – care decide vremurile și soroacele – știe de ce întârzie intrarea în acea fază de cotitură a omenirii și istoriei... În orice caz, motivele Sale includ și mântuirea tot mai multora, la care Evanghelia fie n-a lucrat, fie n-a ajuns... precum și sfințirea aleșilor Săi, prin mijloacele harului. Să ne rugăm pentru ca tot mai mulți să răspundă favorabil Evangheliei, și toți să ne ducem mântuirea până la capăt!

Discursul escatologic de pe muntele Măslinilor acoperă două capitole (24 și 25) din evanghelia scrisă de Matei sub imboldul Duhului Sfânt, și vom continua și azi să privim spre textul acesta pentru a înțelege semnificațiile majore, esențiale ale acestor cuvinte capitale ale Domnului Isus, care constituie conținutul integral al capitolului 25, în care am ajuns.

Acest capitol cuprinde răspunsul Domnului Isus la întrebarea: „Care va fi semnul venirii Tale?” (Matei 24:3), răspuns dat fie indirect (sub formă de parabolă – a celor zece fecioare, a talanților) fie direct – vom trece peste descrierea judecății viitoare. Pilda celor zece fecioare are de-a face cu Israel; pilda talanţilor atrage atenția asupra credincioşiei Bisericii; iar episodul cu judecata Neamurilor pune în discuție dreptul și argumentele acestora pentru accesul în Împărăţie. Semnificaţia venirii lui Hristos este pusă astfel în relație cu cele trei grupuri majore la care poate fi reductibilă umanitatea, la urma urmelor... Iar discuția despre locul și dreptul fiecăruia în Împărăție ține în ultimă instanță cont de atitudinea personală şi de relaţia cu Împăratul: Domnul Isus Hristos.

Am trecut repede în finalul episodului precedent peste Pilda celor zece fecioare, care are în vedere poporul Israel, dar din care și noi putem rămâne cu aplicații valabile. În opinia autorului acestor comentarii, aici Hristos, descris ca Mirele, Îşi aduce mireasa cu El, la încheierea perioadei Necazului celui mare. Și în ziua aceea vor exista oameni falşi aşa cum au fost şi la prima Lui venire (Isus i-a numit făţarnici), care vor avea lămpi, dar nu și ulei – adică au forme, programe, aparențe, religie, ceremonial, dar fără Duhul Sfânt.

Pentru că nu sunt cunoscute nici „ziua, nici ceasul” revenirii, atitudinea potrivită a celor care îi aparţin Lui în timpul acestei perioade viitoare este vegherea. Acesta este lucrul important pe care ei trebuie să-l facă. „Vegheați” este îndemnul care rezumă mesajul acestui pasaj al cuvântării (de la 24:36 la 25:13) – iar pregătirea conștientă, concentrată și constantă, atenția și așteptarea trează sunt cu atât mai imperative azi!

„A fi gata” este și tema următoarei parabole, care din nou redă o sosire și efectele ei printre cei care ar fi trebuit s-o aștepte și s-o pregătească. Iar așteptarea nu este pasivă, meditativă, ci una de activitate responsabilă, cu rezultate care-l au în vedere pe stăpânul care vine. Timpul de așteptare nu este o întârziere care să permită delăsare și letargie, ci o perioadă care se cere valorificată, un timp al finalizărilor, al oportunității de a întrebuința eficient resursele încredințate. Pregătirea înseamnă îndeplinirea conștiincioasă a responsabilităților de ucenici, indiferente care, câte, cum vor fi fost ele...

Începem să citim așadar Pilda talanţilor, care se adresează fiecărei generaţii care aşteaptă revenirea Domnului nostru pe pământ.

AtunciÎmpărăţia cerurilor se va asemăna cuun om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruiadupă puterea lui; şi a plecat. (Mat. 25:14–15)

Dacă ați fost atenți, ați reținut că – dacă le-a dat sume diferite – înseamnă că stăpânul își cunoștea slujitorii, și le-a încredințat resurse și deci responsabilităţi diferite în funcţie de abilităţile lor.

Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. (Mat. 25:16–17)

Bănuiesc că v-ați dat seama că „talanţii” erau diferite sume de bani. Ei nu reprezintă talente personale, cum ar fi talentul muzical. Valoarea unui talant diferea de la zonă la zonă și mai cu seamă era funcție de metalul folosit în scop monetar. În general se consideră a fi echivalentul în medie a cca 6000 de dinari (asta înseamnă deci retribuția pt vreo 20 de ani, pt că vă reamintesc: un dinar era plata unui lucrător pt o zi de muncă). Aplicaţia pentru noi este că indiferent ce și cât ne-a dat Dumnezeu nouă, trebuie să folosim acele lucruri pentru El. Privilegiile și oportunitățile specifice Împărăției cerurilor, pe care le-am primit, diferă între ele, dar ele au fost atribuite cu înțelepciune și trebuie utilizate cu credincioșie și responsabilitate, fără să ne comparăm, fără să ne plângem, fără să ne îngâmfăm.

Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. (Mat. 25:18)

Toţi au primit câte o anumită sumă de bani, şi sunt convins că au fost sfătuiți să-i folosească spre profit. Doar că unul dintre ei, poate nemulțumit, poate de frică, poate din comoditate – nu și-a bătut capul cu valorificarea și/sau înmulțirea sumei primite... și a îngropat talantul pe care-l primise. Putem spune că nu și-a onorat responsabilitatea, nu i-a fost credincios stăpânului său. El a înlocuit datoria slujirii cu siguranța și confortul – ce moment și prilej bun de cercetare de sine pentru fiecare din noi!

După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. (Mat. 25:19)

În aceste ultime pilde se insistă asupra faptului că, da – există o întârziere, de neînțeles pentru observatorii din afară (cum e posibil ca o venire iminentă să se amâne atât de mult?) dar ea era sigur justificată de considerentele și acțiunile singurului care decide în context: stăpânul! Întârzierea nu poate fi însă o scuză pentru nimeni ca să nu fie pregătit în orice moment să dea socoteală (mai cu seamă că a avut atâta timp în plus !)

Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune pestemulte lucruri; intră în bucuriastăpânului tău!” Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Mat. 25:20–23)

De observat că răsplata pentru îndeplinirea cu credincioșie a responsabilităților nu a fost o pensie bună, ci responsabilități și mai mari (însoțite desigur și de beneficii pe măsură!) Deși responsabilitățile inițiale fuseseră diferite, procentajul beneficiilor realizate de robii ce-și împliniseră datoria fusese identic – deci primesc o apreciere identică!

Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. (Mat. 25:24–28)

Robul acesta a eșuat fatal pentru că nu și-a înțeles datoria – și a încercat să se pună la adăpost, poate nu atât din cauza leneviei sau nepăsării, cât datorită unui soi de fatalism, bazat pe o percepție eronată în ce-l privește pe stăpân. Acțiunea (sau mai degrabă in-acțiunea) iresponsabilă a acestui rob reprezintă o ucenicie înfrânată, autoprotectivă... mulți dintre noi credem că e de-ajuns să mimăm forme comode de slujire, sau că important e să nu facem ceva greșit... A fi pregătit înseamnă nu doar să-ncerci să-ți păstrezi viața curată, ci și să ai o slujire activă, responsabilă și rodnică!

Pentru căcelui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l înîntunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Mat. 25:29–30)

Versetul 29 reia exact Mat. 13:12, iar ultimul verset al pasajului/pildei este fundamental pentru rostul și înțelegerea peste vremi a acestei parabole; este limpede că ea trebuie înțeleasă în termenii verdictului final – mântuire sau condamnare – în dreptul fiecărui om. Acest principiu extraordinar de important stipulează clar că noi toţi – inclusiv tu şi eu – va trebui să stăm în prezenţa lui Dumnezeu şi să dăm socoteală de modul cum am folosit ceea ce ne-a dat El. Domnul nu ne va întreba cât de mult am făcut pentru El, ci ne va arăta cât de credincioşi am fost faţă de ceea ce dorea El ca noi să facem.

Pentru un copil al lui Dumnezeu există deci două lucruri importante: (1) Să descoperim ce doreşte Dumnezeu ca noi să facem; adică, să stabilim care este talantul pe care El ni l-a dat, iar apoi (2) să fim credincioşi în modul în care îl folosim. Unora dintre noi, Dumnezeu ne dă o lucrare foarte mică, și asta poate că nu ne convine... dar și dacă primim un singur talant, pentru că știm acum că Dumnezeu Se aşteaptă ca să fim credincioşi cu acel talant, să manifestăm aceeași credincioșie, același entuziasm, aceeași responsabilitate... Pentru că dacă nu suntem credincioși în lucrurile mici, cine ne va încredința adevăratele bogății?! – putem conchide retoric și hristic această ultimă pildă rostită de Mântuitorul.

În acest discurs final, Domnul nostru ne avertizează că trebuie să fim gata de venirea Lui. Acest lucru este adevărat și în ultima parte a acestui capitol. Tema judecății, majoră în cap. 23-25 ale evangheliei după Matei, atinge aici apogeul. După ce ni s-a spus (și ni s-a explicat cum) să fim pregătiți pentru venirea Fiului omului, mai departe ni se explică criteriile, deloc complicate, după care vom fi judecați.

Descrierea convingătoare a judecății, pe care o face în continuare Domnul, a fost adesea în mod eronat apreciată drept „pildă” – poate pentru că s-a interpretat greșit comparația cu păstorul, de la începutul pasajului. Este însă o scenă nemetaforizată a judecății, asemănătoare cu viziunile apocaliptice veterptestamentare sau din literatura evreiască mai târzie, pe care însă cred că le depășește, zic eu din aceste câteva considerente: 1. Însuși Fiul omului este în centru, ca Judecător; 2. Toate națiunile sunt judecate, nu doar neamurile; 3. Criteriul principal al judecării nu este atitudinea față de Lege sau față de Israel, ci... vom vedea imediat care!

S-a presupus și s-a afirmat că acest pasaj ar susține o mântuire și o răsplătire pe baza faptelor bune, îndreptate îndeosebi spre cei aflați în nevoie, așa că mesajul de aici ar fi mai degrabă unul de etică umanistă, decât creștin. Ca atare, ar fi în contradicție cu învățătura lui Pavel despre mântuirea doar prin credință. Dar cred că ar trebui să privim mai clar și mai profund, și să ne dăm seama că nu despre bunătatea față de cei în nevoie este vorba aici, ci mai degrabă despre răspunsul și reacția oamenilor/neamurilor/națiunilor față de ucenicii (frații lui Isus) aflați în nevoie. Pasajul pare o continuare a temei din Matei 10, unde este pomenită răsplata celui ce dă un pahar cu apă unui ucenic pentru că este ucenic. „Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine; și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” va concluziona Domnul Isus trimiterea ucenicilor din Matei 10. Deci criteriul judecății devine, astfel resetată perspectiva, nu filantropia, ci răspunsul și atitudinea oamenilor la mesajul Împărăției și la nevoile mesagerilor („acești foarte neînsemnați frați ai Mei” – cum îi denumește Mântuitorul).

Reluând foarte pe scurt și concluziv, în lumina pe care ne-o dă Scriptura asupra vremurilor finale, putem spune că în timpul Necazului celui mare toate popoarele vor avea ocazia de a auzi şi de a primi mesajul lui Dumnezeu. Evanghelia Împărăţiei se va predica către toate popoarele, până la marginile pământului, aşa ni se spune. Doar că unii, mulți, îi vor respinge pe mesagerii lui Dumnezeu, fraţii lui Hristos şi, astfel, Îl vor respinge pe Hristos.

Cândva veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. (Mat. 25:31)

Discursul de pe Muntele Măslinilor este polarizat spre parousia, revenirea lui Isus Hristos, și înspre aşezarea Lui pe tronul acestei lumi. Aceasta este mesajul Evangheliei după Matei – de fapt, acesta este mesajul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.

Acum vom vedea că popoarele vor fi judecate. Poate vei întreba: „Poate vrea să spună că persoanele vor fi judecate?” Da, poţi să te gândeşti la persoanele care alcătuiesc popoarele... Dar popoarele sunt responsabile înaintea lui Dumnezeu. Iar aici este cât se poate de clar faptul că pe tronul de judecată stă Fiul omului.

Toate neamurile vorfi adunate înaintea Lui. Elîi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui (Mat. 25:32–33)

Toate acestea sunt popoare de ne-evrei care au trăit în perioada Necazului celui Mare şi apar ca o amestecătură de oi şi capre, pe care Domnul nostru le va despărţi şi le va judeca în două grupuri distincte. De fapt, aspectul esențial al comparației cu păstorul, accentul metaforei este despărțirea, separarea a ceea ce fusese amestecat până atunci (temă importantă și accent esențial – pentru că nu poate exista compromis, teren de mijloc între cei mântuiți și cei nemântuiți!) Oile au o imagine mai favorabilă îndeobște, par mai profitabile și chiar erau evaluate superior în comerțul evreiesc al vremii aceleia. Ele sunt o imagine biblică obișnuită a poporului lui Dumnezeu („turma pășunii Lui”). Iar dreapta și stânga – nu doar în cultura evreiască – simbolizează favoarea, respectiv dizgrația, reușita și nereușita, binecuvântarea și blestemul.

Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţiÎmpărăţia carev-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căciam fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost întemniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte oriaţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Mat. 25:34–40)

Cei 144.000 de evrei pecetluiţi în perioada Necazului celui Mare vor merge în lumea întreagă pentru a predica mesajul Evangheliei Împărăţiei. Unele popoare îl vor respinge pe Hristos. Antihrist va pune ca mesagerii lui Dumnezeu să fie măcelăriţi şi ucişi, şi oricine le va da un pahar de apă rece o va face riscându-şi propria sa viaţă. În zilele noastre, să dai cuiva un pahar de apă nu este un gest de mare valoare, dar în timpul Necazului celui Mare, va avea o valoare uriaşă. Va însemna să iei atitudine pentru Isus Hristos. El spune: „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” – pentru că aceşti mesageri îl reprezintă pe El. Acesta va fi modul în care ei vor da dovadă de credinţă faţă de mesajul că Împărăţia cerurilor este aproape şi că ei trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos pentru a fi mântuiţi.

Poate că vă întrebați: „Dacă Isus este Regele, ce fel de Împărăție mai pot moșteni cei neprihăniți?” Din punerea alături a mai multor pasaje, înțelegem că ucenicii adevărați vor fi nu doar părtași ai autorității Împăratului, ci și răsplătiți cu sporirea autorității – deci nu doar că vor intra în Împărăție, ci vor fi delegați la exercitarea autorității, un fel de co-regenți sub domnia suverană a Împăratului împăraților. A ști că această poziție, și de fapt Împărăția promisă este „pregătită de la întemeierea lumii” poate fi o asigurare solidă și-o puternică încurajare pentru ucenicii persecutați de o lume ostilă.

Cât despre apelativul folosit de Domnul – „frați” – este un termen folosit nu pentru oameni în general, ci pentru ucenicii Lui. Este indiscutabil ca diferențierea utilizată aici de Domnul nu exprimă punctul divin de vedere (pentru că înaintea Dumnezeirii nu se are în vedere fața/poziția omului), ci este o mustrare fățișă adresată celor ce-i disprețuiesc, devalorizează, depreciază pe semenii lor din cauză că sunt urmași ai lui Hristos. Este la fel de clar că în Biserică nu există frați însemnați și alții mai neînsemnați decât din punctul de vedere (derizoriu și reprobabil) al oamenilor; pentru că în și prin orice frate/soră din trupul Bisericii, Isus Însuși este reprezentat și slujit, iar atitudinea față de ei este echivalată cu atitudinea față de Domnul Isus. Cei considerați neînsemnați de către oameni (credincioși sau necredincioși) sunt importanți și prețuiți de Domnul, în care El Se regăsește și cu care Se identifică. Și aceasta este imaginea cea mai realistă și corectă despre Biserică: un organism de fideli ai Mântuitorului, iubiți de El, fără diferențe și stratificări, dar cu realizări și conduită pentru care sunt disprețuiți și persecutați.

Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.’ Atunci, Îi vor răspunde şi ei: ‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?’ (Matei 25:41-44)

Ce diferență enormă și tragică între „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu...” (25:34) și „Duceți-vă de la Mine, blestemaților...” (25:41). Pentru cei care resping mesajul, simbolizaţi prin caprele de la stânga, nu mai există decât pierzarea veșnică – o mistuire interminabilă, rezervată celor nepăsători și ostili față de Evanghelie și credincioși:

Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte orin-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vormerge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică. (Mat. 25:45–46)

Popoare întregi vor intra în împărăţia de o mie de ani. Între aceștia, vor exista numeroase persoane care vor respinge atât Evanghelia, cât și pe Hristos și mesagerii/ucenicii. Dar judecata neamurilor la a doua venire a lui Hristos va stabili care popoare vor intra în împărăţia de o mie de ani. Această judecată este diferită, separată și distinctă de orice altă judecată. Pe tot parcursul acestui pasaj au fost menționate doar două categorii de oameni: cei binecuvântați și cei blestemați, cei „pentru” și cei „contra”; este deci natural să existe două destinații: una în compania Dumnezeirii și-a poporului de răscumpărați și binecuvântați pe care Și l-a constituit de-a lungul timpului prin ascultare și evlavie; iar cealaltă în compania lui Satan și-a îngerilor căzuți, a fiilor neascultării care nu doar că s-au împotrivit neprihănirii și mântuirii, ci au comis tot ce-a fost mai detestabil și abject, pe fondul rebeliunii fățișe împotriva lui Dumnezeu. Dar cuvântul-cheie aici este „veșnică”: nu va exista un sfârșit nici al vieții desăvârșite, nici al chinurilor cumplite!

Nu-i nevoie să-mi spuneți, știu în ce categorie și-n ce destinație vă doriți. Asigurați-vă că dorința dvs. are fundament, argumente.. și lăsați Cuvântul și Duhul să vă pregătească!